mi-am spus astazi varsta si am avut un sentiment foarte puternic ca fac o greseala si ca va trebuie sa ma corectez imediat ce o sa pronunt. varsta asta nu mi-e proprie sau ceva din felul in care imi traiesc varsta nu mi-e propriu. Vreau sa ies putin in afara mea si sa ma privesc. Fac eforturi de imaginatie... nu reusesc. Sunt ca o piatra cazuta pe pamant si care nu poate sa zboare. Ma intreb cine ar putea sa placa o piatra... sunt sigura ca doar niste persoane f. tolerante.
Mi-am facut o prietena astazi - o dansatoare din Spania - o sa merg cu ea intr-un club de salsa cat de curand. Sunt o piatra dansatoare! :) I'd like to have myself checked. Something's wrong.

albul paginii, negrul tastaturii.... ramane decat posibilitatea si posibilitatea ne paralizeaza uneori... de cele mai multe ori. pe mine cel putin. Am ganduri intortocheate care mi se cristalizeaza uneori asa de bine incat ma satisfac... Nu stiu insa cui folosesc. O sa-mi foloseasca macar mine? O sa le tin minte sirul? O sa pot trai conform concluziilor. Sau rationalul lor nu are nimic de-a face cu felul in care sunt croita sa-mi traiesc viata? Mi-am dat seama ca din pacate trebuie sa fim intotdeauna independenti, sa ne pastram mereu putin indisponibili, chiar si fata de cei carora le-am promis ca o sa le fim disponibili intotdeauna. Trebuie sa ne salvam pe noi si sa salvam relatii nelasandu-ne cu totul afundati in ele - trebuie sa ne pastram ochii afara, uneori sa scoatem si nasul. Nu poti fi dorit cand te cufunzi tu insuti in dorinta, cand nu mai cultivi altceva.
Cineva mi-a spus - ai facut o greseala... m-a enervat! Dar si eu fac aceasi greseala de a ii judeca pe altii .... nu este corect... Judecata altora despre mine ma face sa realizez asta. Stiu sa ma judec singura... Am un invelis de rezistenta dar dupa ce ma opresc mult timp asupra unei judecati cu toata seriozitatea si severitatea de care sunt capabila fata de altii, ma condamn gasind partea subtire a invelisului. Imi gasesc si scuze - dar judecata o accept. Cred ca este important. Ce pacat ca in timp de pace oamenii nu realizeaza ca sunt dominati. Ce dusmani puternici ne suntem noua insine. Cat ne mintim...

Acum cateva zile vorbeam despre anularea dorintelor. Din cand in cand ma mai gandesc la asta. Nu se poate. Eu nu pot. Ramane dorinta de a trai. Asta nu tine de noi sa o distrugem. Unii pot, altii nu. Si dorinta asta de a trai le aduce cu ea si pe celelalte. Am primit un raspuns la postul anterior in care ma intrebam de ce vreau sa traiesc... Raspunsul meu a fost pueril cred. Adevarul este ca intr-adevar, ne dorim sa traim pentru ca alternativa este nimic. Si ne-am dori sa traim si daca am fi inchisi pe intuneric pentru totdeauna. Cateodata cand emit judecati de genul asta ma gandesc ca altii au trecut pe aici si eu raspuns mult mai bine si se gasesc capitole in unele carti despre fiecare fragment de gand care imi poate trece mie prin cap. Ar trebui mai bine sa citesc acele carti? Adevarul ca raspunsurile au valoare cand ajungi singur la ele. Atunci le simti. Atunci te ard si atunci stralucesc. Si este adevarat ca vor avea pentru totdeauna valoare doar pentru tine.

Mai este un "din pacate" pe care imi vine sa-l rostesc... Din pacate imi dau seama ca cele mai multe dintre grijile mele, durerile mele, framantarile mele palesc datorita prea micilor neajunsuri pe care le intampin. Am o viata usoara si sunt norocoasa in comparatie cu multi altii, ceea ce inseamna ca de fiecare cand ma plang sunt o pacatoasa, o rasfatata, o patetica. Durerea adevarata ma ocoleste si refuza sa-mi innobileze plansetul. Nici nu stiu ce inseamna moartea, durerea adevarata. Sunt dintre cei care ca sa fie mai mult decat un simplu copil rasfatat si plangacios ar trebui sa dea responsabil din timpul si resursele lui celor care au mai putin. Si atunci nu mi-as face decat o umila datorie care nu mi-ar schimba cu nimic statutul. Recunosc toate astea si totusi ma plang si uneori ma simt nedreptatita. Ma prostesc cred.

a murit cineva

pai tot timpul moare cineva... Dar mie nu mi-a murit nimeni pana acum! Cred ca o sa fiu foarte surprinsa cand o sa se intample. Sper sa nu mor eu inaintea tuturor si atunci sigur nu o sa mai am parte de uimire. Ma intreb de ce vreau sa traiesc, adica in afara de instinctul de supravietuire... Pai ar fi asa - ca sa vad de ce sunt in stare... adica vreau sa ma cunosc mai bine inainte sa mor. Pentru ca mai am multe terenuri de cucerit, pentru ca vreau sa ma mai plimb in soare, sa vad o zi te toamna in toate culorile pe care le poate lua o frunza, pentru ca vreau sa ma bucur ca am ajuns la munte sau la mare. Sa ma bucur ca mi-am facut un prieten nou. Sa traiesc ziua cand voi avea prieteni francezi sau spanioli carora sa le vorbesc pe limba lor. Sa ma bucur ca am descoperit o noua piesa muzicala ce imi creaza un sentiment aparte pe care nu l-am mai intalnit. Sa vad fetele copiilor surorilor mele, si bucuria mamei ca are nepoti. Si bineinteles vreau sa traiesc sa am bucuria de a strange in brate un copil care sa ma iubesca si care sa aiba nevoie de mine... Sa traiesc sa-i vad pe toti la care tin over and over again. Ei bine... nu prea stiu de ce vreau sa traiesc - asta nu prea seamana a proiect de viata - dar sunt chestiile care mi-au venit in cap.

vreme buna, vreme rea

Intotdeauna mi-a fost teama de ploaie... Intotdeauna m-am ferit de ea pe cat posibil: gluga, umbrela (visez sa am multe umbrele- diverse si in diverse locuri), incaltaminte impermeabila. Cel mai mult ma deranjeaza sa ma prinda ploaia in sandale. Si poate de aia ii admir pe oamenii care nu se feresc de ploaie - merg cu capul gol, nu par intimidati de ploaie, nici macar nu par ingrijorati, nedreptatiti,parca nu ar suporta un disconfort care poate oricand deveni si mai mare... Si mereu ma fac sa ma gandesc - oare ei stiu sigur ca apa nu o sa-i faca sa raceasca? Oare stiu exact pana unde o sa patrunda apa? Sau stiu ca pur si simplu o data ajunsi acasa totul o sa se usuce si o sa fie bine din nou. Ceva ce ei stiu si simt ii face sa se simta ok in ploaie. Sunt autonomi, independenti, siguri pe ei, impacati cu natura. Eu nu pot fi sigura pe mine in ploaie decat daca stiu ca sunt impermeabila. De la adapost de altfel ploaia mi se pare fascinanta... tocmai pt ca eu ma vad protejata - acoperisul casei este mult mai pretios, si de aia imi iubesc casa mai mult cand ploua.
Intotdeauna mi-au placut paralelele si de aia imi vine sa fac una din nou... Si anume ca momentele grele pe care altii ni le pricinuiesc sunt ca si ploaia... din cand in cand putem fi siguri ca o sa cada din nou... Ar fi bine sa fiu si eu asa ca oamenii care merg prin ploaie fericiti chiar daca au plecat de acasa imbracati pentru a intampina o zi insorita. Pentru ca vrei nu vrei - ploaia o sa vina, si nu poti pleca din casa in pelerina in fiecare zi, nu?
Ei, saptamana asta m-a prins ploaia in sandale... Si mi-am dat seama ca inca sunt foarte imatura, dependenta, copilaroasa si foarte suparacioasa... Ei, si?
Ca sa compense - m-am tuns singura - mi-ar placea sa fiu "a self-made person". Ei bine - stiu ca sunt departe, dar in unele zile imi place sa gandesc ca sunt.
In curand vreau sa imi descopar niste nuante... Sau daca nu - sa le adaug :) Ca sangvina nu prea am... nu prea am...

Din jurnalul unui imigrant - mi-am dat seama ca trebuie sa gandesc pozitiv si sa nu indraznesc sa dezvolt psihologia unui out-sider... ca pana la urma chiar asa o sa fiu... Si Fantine e un fraier si poate sa creada ce vrea el, da e fraier! De fapt al doilea lui nume este FRAIER!

Ma pregatesc pt Craciun - TREBUIE sa-i cer banii lui SEFA! HA
Citesc "Asteptandu-i pe barbari" Coetzee - imi place
Imi place ce mi-a trimis sor-mea...
Citesc ziarele frantuzesti.
Mananc paine poloneza.
Ma imbrac nemteste. :D
Nu cumpar nimic italinesc. :))
Azi nu gatesc - gateste Albert.
Ma simt privita de o bufnita.
Bonsaiul e bine.
Porcusorul e plin.
Mi-am facut ordine intre fisierele cu muzica... Astept iPod-ul.

private

De curand am hotarat ca acest blog nu va mai fi public. Nu va deveni totusi mai personal decat a fost pana acum. Nici mai putin plicticos :D Important este ca voi continua sa ma exprim, si sa-mi ordonez gandurile in asa fel incat sa fie inteligibile si pentru alte fiinte. Imi voi face "my mental notes" aici. Voi "stirile" cele mai importante (lol) din viata mea... Si va promit ca va fi "Gloomy". Asta este partea mea neagra.
A doua zi o sa ma ridic repede din pat ca sa sterg repede pana nu citeste cineva prostiile debitate cu o seara inainte. haha
In seara asta am vazut "Moonlight Mile" - Am ramas cu o idee - "the style might be wrong, the colors off, but you find you are home".
din seria "jurnalul unui imigrant"... si ca veni vorba de casa... O sa fiu vreodata acasa aici? Si oare chiar as fi mai acasa in Bucuresti? Au dreptate localnicii sa-i respinga pe imigranti? Sunt oamenii din tara mea diferiti din punctul asta de vedere? as fi eu insami diferita? Cred ca o sa mai pun intrebarile astea un timp pana o sa ma invat cu ele si o sa dispara din mintea mea, si o sa-mi accept "conditia" fara sa o mai pun sub semnul intrebarii.

Problema este ca avem o atitudine fata de toate intrebarile - tindem catre un raspuns. Si chiar daca nu indraznim sa ne dam raspunsul cand va fi timpul sa actionam o vom face in conformitate cu acel raspuns. Si viata ni se croieste dupa el.
Mi-e teama ca imi folosesc gresit libertatea. Mi-e teama sa nu ajung la a avea o atitudine distructiva... Mi-e tare teama ca dupa un timp, cand voi pune lucrurile in balanta nu voi putea nici macar victima sa ma consider. desi cu siguranta voi face tot posibilul. ;)

micul jurnal - am un pom cu frunzele ingalbenite in fata geamului de la bucatarie (nu e chiar in fata - dar se vede de la geam). In seara asta, pe la 4 era luminat de soarele ce cobora la apus si ma tot uitam la el si ma facea fericita... Mai tarziu am observat oameni care se uitau undeva unde eu nu puteam vedea... Am stiut ca ceva s-a intamplat... Probabil chiar in timp ce imi admiram pomul, la 20 de metri de el o persoana a fost injunghiata in spate deoarece se pare ca s-a intrecut cu un nebun pe sosea. Nebunul l-a urmarit pana acasa unde, dupa ce a iesit din masina, a primit lovitura. Credem ca va trai. Si speram ca nebunul sa fie prins. Nu ma astept ca acest eveniment sa ajunga la stiri... se pare ca se intampla prea des ca sa mai fie stire... hmmm